Insuficienta renala cronica - igiena si dieta alimentara

Orice boală de rinichi netratată la timp duce la insuficienţă renală cronică

. Apariţia simptomelor caracteristice ale acestei boli este tardivă; ea se instalează treptat, trecând prin diferite faze, înainte de a ajunge la cea avansată, când este nevoie de o intervenţie medicală riguroasă. Trebuie avut în vedere că atât tratamentul medicamentos, cât şi cel igieno-die-tetic se cer aplicate în raport cu faza sau stadiul respectiv, care poate fi stadiul de compensare deplină, de retenţie compensată sau de retenţie decompensată.
In articolul de faţă ne vom limita numai la prezentarea regimului igieno-dietetic în cazurile de insuficienţă renală cronică. Şi precizăm că prin aplicarea acestor reguli nu înseamnă că ne putem dispensa de tratamentul medicamentos, ci doar că este necesar ca bolnavul să cunoască mecanismul intim al acestui regim. Cunoscându-l, el va avea încredere în eficacitatea sa şi-l va respecta cu stricteţe. In cazul în care acest regim nu dă rezultatul scontat, se recurge şi la tratamentul medicamentos.
Regimul igieno-dietetic trebuie să urmărească trei obiective:
a — să solicite mai puţin rinichiul
b — să-l suplinească în funcţiile sale
c — să înlăture tulburările rezultate din insuficienţa lui.
Cea mai mare parte din munca rinichiului, aşa cum se ştie, are ca scop eliminarea reziduurilor (cataboliţi) rezultate din metabolismul substanţelor proteice (albuminoide) şi obţinerea unei funcţii renale de concentrare, necesară unei bune eliminări a deşeurilor din organism. Se ştie, de asemenea, că un regim, hiperproteic agravează leziunile renale (prin suprasolicitare funcţională). De aici rezultă necesitatea reducerii reziduurilor (cataboliţi) azotate sosite la rinichi (spre a fi eliminate), atât prin diminuarea aportului proteic din alimentaţie, cât şi prin reducerea catabolismului proteic endogen şi obţinerea unei cantităţi normale de urină (diureză bună), care să asigure eliminarea produselor de catabolism azotat. Acestea se vor obţine prin:
a — repaus (fizic şi psihic)
b — evitarea solicitărilor anormale
c — dietă.
Repausul la pat este absolut necesar, mai ales în stadiul de retenţie decompensată. Se ştie că efortul fizic creşte arderile din organism şi în consecinţă măreşte cota de cataboliţi azotaţi care trebuie eliminaţi. Repausul la pat măreşte şi puterea de filtrare a rinichiului. în stadiul de compensare deplină însă (cu uree sanguină normală) este indicat un oarecare grad de activitate corporală, deoarece ea influenţează favorabil starea generală. Unui astfel de bolnav i se poate da un prognostic favorabil, ceea ce-i va crea o bună stare psihică. Trebuie remarcat că nu puţini sunt bolnavii care depun până înaintea stadiului final al bolii o oarecare activitate fizică şi psihică, uneori în deplină necunoştinţă a suferinţei lor. Este bine ca, chiar în stadiul incipient al insuficienţei renale, bolnavul să respecte în cursul zilei perioade de repaus de 1—2 ore, după mese, la pat sau în fotoliu, iar în cursul nopţii un somn de 8 ore.
Regimul alimentar se va conduce după aceleaşi principii de cruţare a funcţiei renale.
Dieta trebuie să aducă puţine proteine, pentru a nu creşte concentraţia pro-duşilor de catabolism azotat, suficiente calorii, pentru a nu exagera catabolismul proteinelor endogene, suficiente lichide, pentru a asigura o bună diureză, şi sare suficientă pentru menţinerea diurezei şi posibilităţilor de concentrare, dar nu prea multă, pentru a nu solicita excesiv rinichiul.









Atenţie, bucătari şi gospodine!
In dieta insuficienţei renale cronice nu se vor suprima complet substanţele albuminoide sau proteice:
— carnea
— brânzeturile
— ouăle
— laptele
Altfel există riscul creşterii catabolismului proteic endogen, care duce la slăbirea organismului.
în stadiul de compensare deplină se permite 1 g proteine pentru 1 kg greutate corporală.
De exemplu, unui bolnav în greutate de 70 kg îi sunt necesare 70 g proteine pe zi, care se pot obţine din:
— 300—400 g carne de vită,
— 1 kg brânză de vacă sau iaurt,
— 500 g lapte dulce,
— 10 ouă.
Se înţelege că prin alcătuirea unui regim alimentar mixt se vor reduce cantităţile de mai sus la cifre acceptabile. în stadiul de retenţie compensată, aportul proteic va fi redus la 35 g/zi. Iar în cazul retenţiei decompensate, restricţia proteinelor trebuie coborâtă până la 25 g proteine/zi. în stadiul de uremie aportul proteic se va reduce, pentru scurt timp desigur, sub această cifră.
Se poate obţine un aport caloric adecvat, de 2 000—2 800 de calorii pe zi, prin consumul de glucide (zaharuri) şi în măsură mai mică prin grăsimi (cea 50 g pe zi). Dar şi glucidele sunt bogate în calorii: 300 g pâine albă=730 de calorii; 300 g macaroane=l 100 de calorii; 200 g zahăr sau miere=820 de calorii.
Bolnavul poate bea, în raport cu setea, circa 1 500—2 000 ml lichide pe zi, sub formă de apă, ceaiuri îndulcite, limonada etc.
Lichidele băute nu trebuie să depăşească posibilităţile de eliminare ale rinichiului, căci altfel se instalează o retenţie de apă, uşor de apreciat prin creşterea greutăţii corporale, apariţia edemelor şi prin măsurarea diurezei.
Orice pierdere extrarenală de lichide, prin transpiraţie, vărsături, diaree, cere o suplimentare a aportului lichidian, în raport cu cantităţile pierdute.
Sarea nu trebuie suprimată complet din astfel de meniuri, ci se pot consuma zilnic circa 5—6 g, ea fiind necesară unei bune diureze. Dacă bolnavul prezintă edeme, adică umflături ale picioarelor şi pleoapelor, dacă are o tensiune arterială mare, superioară cifrelor de 15/9 mm Hg, sau semne de insuficienţă cardiacă, va consuma numai 1—2 g sare pe zi, cantitate permisă în toate circumstanţele.
In acest caz, bucătarii şi gospodinele vor folosi, pentru a da gust alimentelor preparate: lămâie, oţet, suc de roşii, scorţişoară, mărar, pătrunjel, tarhon şi eventual sare fără sodiu.
Important! Aceste alimente fiind deficitare sau lipsite de vitamine, se recomandă completarea acestora, cu excepţia vitaminei D2, prin administrarea orală sau injectabil.
Faţă de apetitul scăzut al bolnavului şi pentru a realiza un meniu agreabil se pot folosi produse care conţin puţine proteine, cum sunt legumele verzi, salata verde, cartofii, morcovii, sfecla, conopida, varza dulce sau roşie, varza de Bruxelles, spanacul, andivele, castraveţii, roşiile, ciupercile proaspete, fructele, compoturile, jeleurile, diferite produse zaharoase şi grăsimile.
Pentru conţinutul lor relativ bogat în proteine şi cu mare putere calorică se admit, dar numai în cantităţi moderate, pâinea de grâu şi de secară, pastele făinoase, brioşele, biscuiţii, prăjiturile uscate, orezul, budincile, fasolea albă, mazărea, lintea, laptele şi brânzeturile nefermentate, iaurtul, alunele, nucile, migdalele, smochinele uscate, ouăle, carnea proaspătă de porc sau de vacă, peştele da apă dulce.
Pentru conţinutul lor bogat în proteine şi pentru concentraţia mare de fosfaţi, sulfaţi şi sare, sunt complet interzise conservele, mezelurile (cu excepţia şuncii de casă, fără sare), vânatul, crustaceele, peştii de mare, carnea de viţel, de miel şi de oaie, organele, brânzeturile fermentate, condimentele şi băuturile alcoolice.
Desigur, prezentarea acestui tablou schematic permite variaţii largi în realizarea dietei alimentare şi adaptarea ei după gustul bolnavului şi în raport cu rezultatele ameliorative constatate pe parcurs. Depinde şi de grija şi măiestria bucătarului!