Obiceiurile si traditiile de Craciun in Maramures
Craciunul continua sa fie in Maramures o sarbatoare la care traditiile si obiceiurile se pastreaza cu sfintenie, cel mai bine acesta putand fi vazute la sate. Si in marile orase insa, in Ajunul Craciunului se pot vedea insa grupuri de colindatori, tineri si batrani, care merg sa vesteasca pe la prieteni Nasterea Domnului. Lumea petrece impreuna cu familia si prietenii trei zile intr-una. Craciunul nu inseamna insa doar cele trei zile, numite «ale Craciunului satul». Sarbatoarea are trei etape: perioada de pregatire, postul si toate celelalte actiuni in care intra curatirea casei, a curtii, a mormintelor; apoi mai e perioada cuprinsa intre 23 decembrie (Ajunul Ajunului) si 31 ianuarie, iar ultima este perioda dintre Anul Nou (numit in vechime Craciunul cel mic) si Boboteaza. Maramuresul este inca un loc in care se pot auzi glasurile copiilor si tinerilor, dar si ale celor batrani care vestesc Nasterea Domnului Iisus, dar intai de toate intreaba: “Slobodu-i a colinda?”.
Lectorul universitar doctor Delia Suiogan de la Universitatea de Nord Baia Mare este de parere ca atat timp cat colinda si colindatul nu vor pieri, sarbatoarea Craciunului nu isi va pierde farmecul in Maramures. ”Colindatul in comun este un ritual stravechi cu functionalitate magico-simbolica foarte complexa. Ceremonialul contine elemente de cult al soarelui, elemente de cult al mortilor, dar si elemente de cult agrar”, a precizat specialistul etnolog.
In Ajunul Craciunului, in satele din Maramures primii care pleaca la colindat sunt copiii. Cu traistutele in gat, acestia merg pe la case ca sa anunte marele eveniment care se va produce, iar in schimbul colindei lor se obisnuiste sa se ofere colacuti, nuci, mere, iar acum, din ce in ce mai des, se dau bani.
Se umbla cu ”Steaua” sau cu ”Capra”, al carei joc (omorarea, bocirea, inmormantarea, invierea), la origine, a fost un ceremonial grav. Delia Suiogan a aratat ca alaiul caprei aminteste de alaiul dionisiac al personajelor jumatate om, jumatate animale intalnite la traci, la grecii antici si la romani. Copiii isi confectioneaza din timp obiectele necesare, improvizand cu ce gasesc prin sertarele mamelor, mai ales ca ”steaua” cu care se merge la colindat trebuie sa fie neaparat stralucitoare, iar ”capra”, cat mai inzorzonata si galagioasa.
In unele zone, in afara acestor obiceiuri se mai pastreaza si ”Viflaimul”, un teatru popular in care apar personajele biblice care au legatura cu momentul Nasterii Domnului. Sunt putine localitatile Maramuresului in care mai este prezentat spectacolul, si datorita numarului mare de personaje, peste 20, dar si a pregatirilor minutioase care trebuie facute cu mult timp inainte. In Ieud, dar si in alte localitati de pe Valea Izei traditia s-a mai pastrat, chiar daca ”Viflaimul” nu este prezentat chiar in Ajunul de Craciun.
”Jocul mosilor”, o arta a deghizarii
Delia Suiogan a aratat ca ”in cadrul sarbatorilor de iarna, un rol important l-a jucat si il mai joaca inca deghizarea si travestirea, practicate in jocul cu masti. Cei ce se mascau, individual sau in grup, urmareau ca, pe langa proectia reala sau magica sa obtina, cu ajutorul mastilor si legatura spirituala cu presupusele forte supraomenesti”. Ea a aratat ca ”purtatorul mastii este patruns de forta ei, este scos din timpul si spatiul profan”, iar ”masca isi pastreaza functia de pacalire, cu intentia de a asigura celui care o poarta o trecere mai usoara peste «pragurile» pe care le are de depasit, pentru ca masca presupune si o serie intreaga de interdictii, dar ii si da dreptul la un comportament ce iese din tiparele cotidianului, realului imediat”.
Ea a mai adaugat ca, in Maramures, un loc important il ocupa mai ales in anii nostri jocul mosilor, la originea caruia se pare ca au stat ceremoniile cu masti din noptile de priveghi - ritual stramosesc de cinstirea mortilor. ”Masca propriu-zisa de mos maramuresan executata din blana de cornute, desi aminteste de animalul originar se deosebeste de masca similara din restul zonelor etnografice ale tarii prin faptul ca nu au coarne”, a spus Delia Suiogan. Potrivit acesteia, jocul mosilor este un moment aparte si se remarca prin ingeniozitatea celor care se deghizeaza si bat la usile gazdelor sa le sperie si sa le ureze fericire si sanatate.
Colacutul dat colindatorilor, un simbol al soarelui Etnologul a mai spus ca un loc important il au si obiectele legate de colindat, amintind de bata, care este vazuta ca un ”arbore al vietii”. Atingerea portilor si a femeilor, dar si bataia repetata atat in podeaua casei, cat si in pamantul din curte cu bata are rol fertilizator, potrivit credintelor din Maramures.
De asemenea, un alt obiect ritualic, care nu lipseste din gospodariile maramuresenilor de Craciun, este colacul, care este un simbol al soarelui, dospirea aluatului din care se face semnificand fertilitatea. Mai sunt insa marul - aliment sacru si “fruct al cunoasterii”, si nuca, care este asimilata si “oului cosmic”. Toate aceste se regasesc pe mesele de Craciun in toate gospodariile din Maramures, chiar daca modernismul si-a facut loc chiar si in zonele rurale.
”Toate simbolurile folosite de catre actantii ritualurilor, fie de natura gestuala, obiectuala, fie de natura animala sau vegetala etc. au rolul de a reconstitui mitul (cel al Creatiei originare sau cel Crestin). Nimic nu este accidental, totul se supune ordinii instituite de memoria mitica. Sarbatoarea Craciunului sau cea a Anului Nou, si nu numai, devin o forma de participare directa la acea ordine cosmica”, a spus Delia Suiogan. Ea a recunoscut ca obiceiurile au fost ”remodelate” periodic de membrii comunitatii.
Superstitiile de Craciun au locul lor in zilele de sarbatoare Prin urmare, sunt extrem de rare situatiile in care podelele casei sunt acoperite cu fan proaspat, iar sub fata de masa sunt puse paie pentru dobandirea bunastarii. De asemenea nu se mai leaga cu lanturi picioarele mesei, obicei care se practica pentru a opri animalele salbatice sa atace vitele din curti si sa indeparteze raul din casa.
Superstitiile persista insa, astfel incat nu se da cu matura de Craciun, nu se spala rufe si nu se da nimic cu imprumut. De asemenea, se da de mancare pe saturate animalelor din gospodarie, inclusiv cate o bucatica de aluat dospit, despre care se crede ca le va feri de boli. In unele zone, se spune ca daca in seara de Ajun, animalele se culca pe partea stanga, e semn ca iarna va fi lunga si geroasa. Mai exista si credinta ca acei care plang in Ajun vor plange tot anul care vine, iar in dimineata de Craciun este bine sa te speli pe fata cu apa de izvor in care se pune un banut de argint.
Pregatirile de Craciun sunt obligatorii in Maramures, iar tarancile folosesc acest prilej ca sa isi scoata la iveala zestrea lor sau ale fetelor de maritat. Sterguri frumos tesute, perne imbracate in fete brodate cu migala, pleduri colorate sunt scoase din dulapuri si asezate in incaperi, mai ales in cea in care sunt primiti colindatorii. Din case nu lipseste nici bradul, impodobit acum cu beculete si globuri chinezesti, iar altadata cu nuci, mere ori siraguri de boabe de fasole alba in loc de beteala.
 |
 |
Cel mai important este ca de Craciun casa sa fie curata si impodobita de sarbatoare, iar masa sa fie plina, pentru ca adunarea membrilor familiei in jurul mesei si al bradului este elementul cel mai bine conservat. Delia Suiogan a aratat ca ”obiceiul apare ca o forma de reconstituire a strangerii tuturor ai casei in jurul buturugii sacre ce se aprindea in vatra casei in Ajun si care are rostul de a-i incarca cu putere pe participanti”. De altfel, chiar exista credinta ca in noaptea de Craciun nu e voie sa se stinga focul in soba, astfel incat barbatul casei obisnuia sa puna pe foc o buturuga mare.
Delia Suiogan a spus ca reunirea in jurul mesei de Craciun ete ”revenirea in cerc, ce ar putea fi interpretata ca o forma de initiere ori reinitiere. Pornirea din acest centru «tare» da posibilitatea reconstituirii propriului «centru», astfel incat fiecare casa devine o repetare a «Centrului Lumii», participantii avand prilejul sa se incarce cu putere”. Cat priveste ospatul, acesta se face pentru asigurarea bunastarii, dar este si o forma de sacrificiu: al porcului pentru prepararea carnatilor si caltaboslului, precum si al bobului de grau pentru a face painea.
Ritualuri pentru sanatatea si prosperitatea familei Delia Suiogan a mai aratat ca ”foarte multe ritualuri au fost pastrate. Unele nu mai sunt simtite ca obiceiuri, fiind privite ca actiuni obisnuite, dar fac parte din acea serie lunga de gesturi simbolice care ii permit individului ca, periodic, sa aiba sansa unui nou inceput.”
Ea a dat ca exemplu taiatul porcului, care este simtit si astazi ca un ritual deosebit de important, gestul amintind de jertfele aduse zeitatilor care se nasteau si mureau periodic, in perioadele de innoire a timpului calendaristic. Sacrificarea acestuia se facea inainte intr-o anumita zi, cea de Ignat si in zorii zilei. Chiar daca data nu se mai respecta, se pastreaza inca o serie intreaga de ritualuri, care au menirea sa asigure sanatatea si prosperitatea in familie in Noul An. Astfel, porcul nu trebuie vaitat si toate activitatile din timpul taierii lui trebuie sa fie insotite de voie buna si de urari.
”In Maramures, se face semnul crucii cu sange pe fruntea coconilor (n.r. – copiilor) ca acestia sa fie sanatosi si puternici. Contactul cu carnea animalului, implicit cu sangele acestuia, inseamna transferul de putere, de viata asupra celui care consuma acest aliment. In acelasi timp, animalul devine mediator intre lumi, intre om si zeu/divinitate, intre om si stramosii sai”, a precizat lectorul universitar.
Colinda, o posibila ”cheie” spre portile cunoasterii
Craciunul se identifica in Maramures prin colinda, care, in ciuda presiunilor asupra folclorului, nu s-a ”manelizat”, ci s-a pastrat asa cum era cantata de strabuni. Etnologul este de parere ca ”atata vreme cat nu se va apela la mimare si gratuit, Craciunul va ramane acelasi, un timp al bucuriei si al renasterii”, precizand ca i-ar placea ca si peste cinci ani sarbatorea sa fie la fel de frumoasa ca acum, desi se teme ca ”pierderea identitatii ar putea conduce in interiorul procesului de globalizare la fenomenul de dezagregare”.
”Redescoperirea adevaratelor sensuri ale unor gesturi sau obiecte poate sa contribuie la pastrarea traditiei. Astfel, ceremonialul legat de colindatul in comun apeleaza la o serie intreaga de obiecte incarcate de sens si valoare, tocmai datorita functiei lor de mediere intre om si natura, intre om si Cosmos. Ele nu mai sunt simple obiecte, devenind forme de comunicare intre lumi. Colinda mai poate primi si sensul de indicare a directiei, devenind o posibila «cheie» care sa-i deschida Fiintei unele porti spre cunoastere”, a concluzionat etnologul.
CRACIUN FERICIT!
